Confesiunile unui iubitor de carti
De ce citesc?


posted by Laurentzyu on ,

44 comments


După cum unii ştiţi, această postare face parte din cadrul concursului organizat de Libris.ro, o librărie online unde puteţi găsi tot felul de cărţi online, atât în română, cât şi în engleză. Eu am ales să vă prezint cele 10 motive pentru care ar trebui să citiţi sub forma unei povestioare emoţionante despre puterea cuvintelor. Acum, după ce citiţi, e rândul vostru să "răsplătiţi" munca mea cu un comentariu. Vă mulţumesc mult şi lectură placută!

Nu sunt un bun povestitor, chiar dacă trăiesc într-o casă a cărei pereţi sunt tapetaţi cu rafturi ce gem sub greutatea cărţilor. Sunt bătrân, deci am ceva experienţă în ceea ce priveşte viaţa. Nu chiar atât de bătrân pentru lumea mea, dar îndeajuns de bătrân ca în lumea altora să nu mai rămână din mine decât cenuşa. Am trecut, oricum, prin multe: nu o singură dată am ajuns după gratii, războiul mi-a furat mai mult decât toate bogăţiile.

După cum v-am mai spus, sunt la început, aşa că nu vă cer decât răbdare. Recunosc că am scris despre tragediile mele doar pentru a vă atrage atenţia. Dar înainte de a trece prin ele, am avut şi eu o copilărie, din care vă voi povesti o parte mai mare sau mai mică, în ciuda faptului că mi-am negat încă de la început acest talent de a împărtăşi amintiri.

Destinul fiecăruia e ca o bucată de sârmă, cu bucurii, cu tristeţi, dreaptă, dar cu un capăt. Din când în când mai apar mici dereglări: o naştere, o moarte, un accident, ceva care îţi schimbă concepţia asupra oamenilor şi a lucrurilor. La unii, această dereglare vine târziu. La mine însă, a venit foarte devreme. Nici acum nu ştiu dacă a fost vis sau realitate, dar cert e că mintea mea de copil a luat totul foarte în serios.

Se făcea că mă aflam acolo, într-o cameră rotundă al cărei tavan stătea sprijinit de nouă uşi cenuşii în lumina lumânărilor. În faţa mea, o bătrâna îşi făcea balansoarul să scârţâie, ţinând în poală o pisică pe jumătate adormită. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat o vreme după aceea, pentru că şocul s-a jucat cu mine aşa cum vântul alungă o frunză uscată. Asta ar fi şi cauza pentru care pun totul pe seama unui vis: bunica era mută, iar pisica... ei bine, pisica vorbea. Un vis frumos care ar fi bucurat un copil ca mine. Dar să şi zâmbească, o pisică? Cine m-ar fi auzit ar fi fost sigur că am apucat calea nebuniei.


Cert e că m-am trezit intrând pe una dintre uşi ca hipnotizat, condus de pisica ce dădea agitată din coadă. Şi-a întors capul, să fie sigură că o urmez. Şocul continua să mă frământe. Mă aşteptam să intrăm într-o cameră cât de cât normală, dar am nimerit într-un salon de spital, cu două şiruri de paturi pline cu oameni bolnavi, răniţi. Lângă ei, asistentele, în uniforme albe cu cruci roşii, stăteau în genunchi şi le citeau. Poate arătam nelămurit, pentru că motanul, pe care mai târziu am descoperit că-l chema Cheshire, îmi spuse:

- Poate ca unii se fac bine cu medicamente, dar sufletele adevarate nu se vindeca decat cu cuvinte. Esti mic, dar atunci cand o sa te afli la rascruce, ceilalti o sa incerce sa te faca bine cu felurite pastile. Nu or sa te ajute deloc, nici macar daca ai credinta ca iti vor reda sanatatea. Singurul remediu impotriva raului este cuvantul, asa ca ai grija sa ai mereu o carte la indemana.


Tonul serios al lui Cheshire m-a făcut să îi dau crezare. Am ieşit din prima cameră, iar când uşa s-a închis în urma mea, am zărit pe margine o uşoară strălucire. Surprinderea a dispărut însă repede, trebuind să mă ţin aproape de pisică, să nu o pierd din ochi. Când am intrat în cea de-a doua cameră, m-a încercat puţin sentimentul singurătăţii. Un singur copil, stând pe un pat şi citind. Doar atât: el, patul şi un raft cu cărţi, într-o cameră destul mare.

- Crezi că e singur, nu? mă întreabă domnul C., ca şi când mi-ar fi citit gândurile. Îmi pare rău, dar te înşeli. Atunci când are o carte, nimeni nu e singur. Cu o carte nu te plictiseşti niciodată, îţi faci prieteni mai buni decât cei adevăraţi, care sunt mereu lângă tine şi care nu fug când le ceri ceva, aşa cum fac oamenii. Trebuie doar să citeşti puţin despre ei şi hop!, apar lângă tine, şi nu mai pleacă până când nu le ceri acest lucru.

Nu îmi plăcea ce spune, dar ştiam că avea dreptate. Cu nu foarte mult timp în urma acestui eveniment bizar, prieteni se numeau cei cu care mă jucam pe pajişte până la ora mesei, după care plecau şi nu-i mai vedeam până a doua zi. Ar fi stat oare un prieten din hârtie lângă mine şi după masă, seara, în pat, destăinuindu-mi secrete? Multă vreme după aceea am realizat câtă naivitate exista în mintea mea pe vremea copilăriei.


În a treia cameră, dacă se poate numi cameră, am păşit pe malul unei insule. Poate că nu m-am făcut înţeles, v-am mai spus că abilitatea mea de povestitor lasă de dorit, dar chiar aşa a fost. Cum s-a deschis uşa, am păşit pe nisip, iar motanul se îndrepta spre un cufăr deschis. Am aruncat o privire înăuntru şi nu am văzut decât câteva bijuterii sclipind în lumina orbitoare a soarelui. Vrând să mă lămureasca, domnul C. îmi spuse:

- Oamenii cred că aurul şi diamantele înseamnă bogăţie, iar atunci când au asupra lor un astfel de bun, îl protejează ca şi când de el ar depinde chiar viaţa lor. Ar trebui să ştii că nu e deloc asa. Adevăratele comori sunt cărţile: o pagină citită te face mai fericit decât un gram de aur. Şi, dacă promiţi să nu spui nimănui, îţi voi spune un secret: există mai multe comori în cărţi decât în toate ascunzătorile piraţilor din insulele cu comori.

Am ieşit din "cameră", lăsând marginile uşii să strălucească. Avea dreptate, cărţile chiar sunt cea mai mare comoară pe care omul o poate avea. Păcat că mi-am dat seama de acest lucru prea târziu... Zăpada îmi scârţâie sub picioare atunci când intru în cea de-a patra cameră. În toată întinderea albă, doi tineri se aleargă, aruncând unul în altul bulgări moi. Tot acest joc magic se termină atunci când băiatul o prinde pe fată, o trânteşte încet pe pătura albă, se apleacă râzând asupra ei şi începe să o sărute. Mama mi-ar fi pus sigur mâna la ochi în faţa unei astfel de scene, dar pisica îmi spune:


- Dragostea înseamnă multe: credinţă, încredere, loialitate. Dar o să fii surprins când vei vedea cât de greu se construieşte această fortăreaţă. Plimbările pe alei pavate, prăjiturile cu ciocolată, micile cadouri, nu sunt de ajuns. Încearcă să construieşti o dragoste doar cu aceste materiale şi o să apuci să vezi cum totul se dărâmă încetul cu încetul. Dacă vrei ca dragostea să devină eternă, ai face bine să pui la bază câteva cărămizi de cuvinte. Cărţile nu sunt altceva decât scrisori de dragoste ale oamenilor către viaţă, pentru că ele nu sunt făcute din pagini şi cuvinte, ci din speranţe, vise şi posibilităţi.


Frigul mi-a facut pielea să tremur, aşa că am ieşit repede şi m-am lăsat condus către camera cinci. Un adevărat laborator, cum numai în filme am văzut, mi s-a întins în faţa ochilor. Nenumărate tuburi de sticlă, înalte până în tavan, pline de lichid în care oamenii pluteau încet m-au încălzit imediat, fiorii înţepându-mi spatele. Doi doctori în halate albe se plimbau printre imensele pahare (altfel nu ştiam să le spun atunci), administrând pacienţilor câte o carte. Mai pe înţelesul tuturor, puneau câte o carte în vasul legat prin tuburi subţiri de pahar, ca şi cum i-ar fi hrănit pentru a supravieţui.


- Să ştii şi tu, cărţile te fac mai deştept. Aşa cum un măr pe zi e bun pentru sănătatea ta, aşa şi un capitol pe zi e bun pentru mintea ta. Cititul te ajută sa înveţi lucruri noi, să gândeşti diferit de ceilalţi, să îţi dezvolţi imaginaţia. Mintea unui om e propria lui armă, iar aceasta are nevoie de cărţi aşa cum pistolul are nevoie de gloanţe. Ai nevoie de o armă pentru a supravieţui în aceasta lume crudă, aşa că ai grijă să ai mereu la tine un cartuş de cărţi.

A şasea cameră. Un cavaler se luptă cu un dragon de cel puţin zece ori mai mare decât el. Sabia crestează pielea dragonului, însă acesta nu se dă bătut. După câteva minute, cavalerul îşi dă seama că o să fie înfrânt, şi scoate de undeva de sub armură o carte. Citeşte putin, după care lupta începe iar, şi dragonul este înfrânt. 


- Vezi tu, cărţile, oricât de mici ar fi, au o putere nemarginită. Doar câteva cuvinte şi magia lor îţi umple sufletul, te face să te simţi împlinit. Atunci când simţi că nu mai poţi sau că totul merge pe dos, încearcă să te destăinui unei foi. Ia condeiul şi lasă problemele să se înece în cerneală; scrie o carte fără valoare pentru critici, dar preţioasă pentru amintirile tale. Pentru că o carte te ajută să înţelegi, şi te ajută să te simţi înteles. 

La vârsta pe care o am acum, aş fi apreciat cel mai mult camera şapte. O bibliotecă imensă, rafturi înalte pline cu cărţi, un adevărat paradis. Doamna bibliotecară stătea într-un colţ, la biroul ei, cufundată în Jane Eyre

- "Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte să moară. Un om care nu citeşte trăieşte doar o viaţă", recita domnul C. cu atenţie. Uită-te la această femeie: bătrâneţea i-a săpat şanţuri în piele. Ai zice că o singură viaţă a avut şi chiar şi aceasta a fost crudă cu ea, dar nu-i aşa. A citit aproape toate aceste cărţi, iar asta înseamnă că a trăit milioane de vieţi. Şi atâta timp cât va continua să citească, viaţa va fi pentru ea un cadou pe care îl poate deschide iar şi iar, de fiecare data descoperind noi înţelesuri.

- Să scrii este singurul mod în care îţi poţi construi propria lume, îmi zice motanul când ajungem în camera numărul opt, un loc unde plutesc tot felul de lucruri ireale. Cu doar puţină cerneală, câteva foi şi multă imaginaţie, lumea ta prinde viaţă, începe să fie populată de oameni care nu mai vor să plece din ea. Fiecare carte cuprinde o lume diferită, iar atunci când începi să citeşti, graniţa dintre realitate şi ficţiune se sparge, barierele timpului dispar, nu mai exişti decât tu şi cuvintele. Imaginaţia este mare, iar dacă o hrăneşti constant cu cărţi, vei ajunge să te simţi infinit. 


La un moment dat, am ales să îmi dau şi eu drumul la imaginaţie. Nu mă aşteptam să fie atât de mare încât dezlănţuită, să mă trimită la închisoare. V-am mai spus asta doar pentru a vă atrage atenţia, dar cred că a venit momentul să vă spun totul. Repet, trăiesc într-o lume diferită, unde totul este diferit de ceea ce voi cunoaşteţi. Într-o zi, am descoperit o carte din lumea voastră, şi mi-a plăcut. Am făcut tot posibilul să mai iau una, şi am reuşit, după foarte mult timp. Apoi a început să devină din ce în ce mai simplu: mă strecuram în lumea voastră, şi nu mai furam doar o carte, pentru mine, ci luam multe, ca toată lumea să descopere această plăcere. Dar a venit şi momentul acela în care am fost acuzat de furt şi trafic de cărţi, astfel că închisoarea m-a primit cu braţele deschise. Zece ani am stat izolat, împreună cu un exemplar din Tess D'Urberville, plângându-mi de milă. Cei mai urâţi şi mai trişti zece ani din viaţa mea. Apoi am ieşit, iar vraja cărţilor a continuat să mă bântuie. 

Am dat-o în bară iarăşi, închisoarea şi Marele Gatsby ţinându-mi de cald încă zece ani. Deabia după toate aceste experienţe am înţeles ce domnul C. mi-a spus în camera a noua:


- Ultima cameră. E goală, după cum vezi acum. Trebuie să ştii că dacă citeşti prima pagină dintr-o carte, nu te vei mai opri decât la sfârşit. Cărţile sunt ca drogurile: o dată încercate, nu te vei mai putea lăsa de ele. Nu putem trăi fără ele, dar suntem îndeajuns de slabi încât să ne lăsăm pradă lor pentru o eternitate. Poate că acum nu înţelegi ce vreau să spun, dar atunci când o să fii pregătit, o să te întorci în această cameră şi o să vezi că nu este goală. 

Când eram mic, am primit nouă motive. Nouă motive care mi-au schimbat viaţa. Încrederea mea în acea întâmplare nu a fost spulberată de maturizare pentru că, mai târziu sau mai devreme, totul s-a dovedit adevărat. Un război m-a prins la mijloc, iar cărţile mi-au vindecat toate rănile, oricât de adânci au fost ele. Unii dintre cei mai buni prieteni ai mei vin din cărţi. Am înţeles că fiecare carte e o comoară, că dragostea e ideea unui roman. Cuvintele te fac mai deştept, îţi dau puterea să mergi mai departe. Am trecut prin asta, am trăit mii de vieţi, am călătorit pe tărâmuri necunoscute ale tuturor posibilităţilor. Pot spune că viaţa mea a fost un vis, dar ar însemna să mă mint singur. Orice vis are un sfărşit, pe când viaţa mea continuă să meargă mai departe. 

Nu ştiu de ce am ales să vă povestesc viaţa mea. Probabil din dorinţa de a împărtăşi aceste motive cu voi. Probabil din dorinţa de a da o lecţie. Nu sunt sigur. Cel mai cert lucru e că am mai găsit un motiv pentru a citi. În timpul războiului, când mă aflam pe patul de moarte, frumoasa mea soţie a ales să mă vindece cu cele mai frumoase cuvinte. La început, între mine şi viaţă nu a fost decât o groapă adâncă, dar apoi s-a format deasupra ei un pod, pe care am reuşit să îl trec cu bine. Chiar dacă rănile începuseră să se vindece, soţia mea a ales să continue să mă îngrijească, până când cărţile din mica noastră căsuţă au fost toate alifii pentru corpul meu. Şi a luat atunci cea mai neagră decizie din viaţa ei: să mearga la biblioteca din oraş. A fost ultima oară când am văzut-o. Bombele au căzut asupra oraşului ca picăturile de ploaie. Ea mi-a spus cândva "Cărţile sunt singurele dulciuri care nu îngraşă", dar eu am înţeles că o carte e ca un arcuş, iar vioara ce produce sunetul este sufletul cititorului. Am continuat să citesc, chiar dacă în sufletul meu se auzea un cântec de jale. Doar cărţile m-au mai ţinut în viaţă după moartea ei... Cărţile şi visele...

Continui să îmi ung suferinţele cu acest elixir al tinereţii, dar în sinea mea nu mai aştept decât momentul în care voi descoperi cu adevărat camera cu numărul nouă, după care pot pleca în tihnă după îngerul meu păzitor. 

44 comments

  1. Anonim
  2. Iuliaa
  3. Bubu

Leave a Reply

Ai citit articolul? Spune-ți părerea aici!