VIZIUNI ÎNTUNECATE (1)


posted by Laurentzyu on ,

10 comments

Capitolul 1
“Haide, o să ne distrăm pe cinste!” Acestea au fost ultimele cuvinte pe care i le-am spus. Probabil că nu o să mai apuc să îi vorbesc niciodată.
Aud o bubuitură şi glonţul trece pe lângă urechea mea, vâjâind. Alerg din ce în ce mai tare. Un râs malefic după care o altă bubuitură. După ce glonţul îmi străpunge piciorul, simt durerea pulsându-mi în tot  corpul. Cad jos, simţind cum toate puterile mi se scurg din corp. Îmi indrept mâna către picior şi îl mângâi, crezând că asta îmi poate lua durerea. Simt ceva ud, lipicios. Iau mâna de pe picior şi văd lichidul negru ce îmi sălăşluieşte între degete. Sânge!
Un impuls mă face să mă ridic. Durerea îmi săgetează prin corp, dar nu am de ales, trebuie sa fug. Mi-e frică de iad, iar moartea vine cu paşi repezi în spatele meu dându-mi biletul de călătorie. L-aş primi cu mare plăcere, dar din păcate nu are inclusă şi întoarcerea. Alerg nebuneşte pe strada palid luminată de becurile ce atârnă de stâlpi. Aud alte gloanţe de pistol care îşi părăsesc culcuşul. Dar de data asta nu se îndreaptă spre mine. Luminile din faţa mea se sting şi asupra mea se abate o ploaie de cioburi . Sunt înghiţit de întuneric …
Îmi e greu să deschid ochii. Sunt din nou conştient şi ştiu că mă aflu la spital, într-o cameră cu pereţii albi, pe unul din paturile acelea de fier acoperite de aşternuturi reci şi imaculate. Simt mirosul de alcool care pluteşte în aer, o aromă stridentă care îmi amorţeşte uşor simţurile. Şi apoi simt altceva. Ceva strident. Un ac care îmi străpunge pielea. Îmi vine să ţip, să urlu, dar răceala mi se rostogoleşte prin corp şi rămân paralizat, cu faţa schimonosită de durere.
Întunericul mă înconjoară ca o patură groasă. Mă prinde cu mainile lui reci şi mă trage în toate părţile. Nu mai simt nimic altceva decât frig. Din cer încep să cadă fulgi mari de zăpadă. Vantul bate tare şi spulberă zăpada, aruncând-o în mine cu putere. Închid ochii crezând că totul o să dispară atunci când îi voi deschide iarăşi. Dar mă înşel. Zapada îmi acoperă picioarele goale şi îmi ajunge aproape până la genunchi. Văntul bate şi mai tare şi nu mai văd nimic. Nu înţeleg cum a pornit tot viscolul aşa, deodată. Nici nu vreau să aflu. Tot ce vreau acum e să plec mai repede de aici. Dar am senzaţia că asta nu se va întâmpla prea curând. Aud mici scârţâieturi. Paşi în zăpadă! Cineva sau ceva se apropie de mine. Şi ştiu şi cine. Vreau să plece, să mă lase odată în pace. Dar se pare că nu are de gând. Se apropie din ce în ce mai mult. Nu ştiu de unde vine şi nici nu pot să îl văd. Ştiu doar că ceva tare mă loveşte în ceafă şi cad jos, afundându-mă în zăpadă…
O lumină albă, puternică îmi face ochii să lăcrimeze. Văd pe suprafaţa ei o umbră care se apropie din ce în ce mai mult. Imaginea devine din ce în ce mai clară şi desluşesc o siluetă înaltă, sinistră. Faţa îi e acoperită de o glugă şi ţine în mână un cuţit. Îi simt lama rece atingându-mi obrazul.
    Ce vrei? îl intreb.
Râde şi îşi duce degetul la gură.
    Fără ţipete şi nu o să doară aproape deloc.
    Ce vrei? ţip la el după care dă încet din cap.
Lama coboară spre gât. Picături de transpiraţie mi se scurg de pe frunte. S-a dus. S-a dus totul. Simt o durere scurtă după care tresar. Deschid ochii încet, cu frică. Stau din nou în camera cu pereţii zugrăviţi în alb. E aproape goală, cu excepţia patului în care stau şi o noptieră. Nimic altceva. Nici măcar o fereastră. Ma ridic încet şi văd că am înfiptă în mână o perfuzie care duce către o pungă cu oxigen lichid. O scot şi un firicel de sânge mi se prelinge spre încheietură. Îl şterg cu cearceaful umed care mă acoperă. Mă dau jos din pat şi ating pardoseala rece. Mă îndrept către uşă şi, aşa cum mă aşteptam, e închisă. Mă urc iar în pat şi iau dosarul de pe noptieră. Nu găsesc în el decât un certificat de deces. Cauza bolii? Cancer. Dar al cui e? Mă uit un pic mai sus. Văd scris numele meu. John. John Agnes.

10 comments

Leave a Reply

Ai citit articolul? Spune-ți părerea aici!